Tiparul în Biserica Ortodoxă Română – privire generală

Descriere

Tiparul în Biserica Ortodoxă Română – privire generală[1]

Pr. Acad. Mircea Păcurariu

În urmă cu doar câteva zile a văzut lumina zilei cartea intitulată Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, la Tipografia Șaguniana a Arhiepiscopiei Sibiului. Am încercat să prezint fiecare centru tipografic: de la Mănăstirea Dealu, din 1508, și până la tipografiile centrale bisericești patronate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, să prezint rezumativ principalele lucrări, iar acolo unde a fost cazul și cu nume de meșteri tipografi. E adevărat, sunt foarte puține nume în comparație cu numărul mare al celor care au activat în domeniul acesta în decursul celor cinci veacuri de existență. Vedeți chiar pe foaia de titlu o imagine reprezentând tipografia diecezană din Sibiu de la începutul secolului al XX-lea. Erau pe atunci vreo 10 meșteri. Diaconul Coresi avea la un moment dat tot 10 meșteri, tot 10 ucenici. Deci acest meșteșug presupunea și un număr destul de ridicat de muncitori, de zețari, drugari și așa mai departe, care să lucreze efectiv la tipărirea unei cărți.

Meșteșugul tiparului inventat de Johannes Guttenberg la mijlocul secolului al XV-lea s-a dezvoltat curând în tot Apusul Europei. Unul dintre cele mai însemnate centre tipografice ale perioadei respective, deci secolul XV și următoarele, a fost orașul Veneția, unde bazele tiparului au fost puse de un francez, continuând apoi cu meșteri din renumite familii de acolo. Putem să socotim Veneția și ca un leagăn al tiparului românesc, pentru că primul tipograf care a activat pe meleaguri românești, ieromonahul Macarie, a fost format în atelierul tipografic al lui Aldo Manuzio din Veneția. Acest meșter tipograf a venit apoi la noi, pe pământ românesc, invitat de domnitorul Radu cel Mare. Probabil că el a venit odată cu mitropolitul Maxim al Țării Românești, care provenea tot din Muntenegru, de unde era originar și Macarie. Domnitorul Radu cel Mare este cunoscut ca îndrumător al activității tipografice, dar și ca un mare ctitor de lăcașuri sfinte, așa încât, pe lângă ctitoriile sale de biserici și mănăstiri, el a înființat și prima tipografie în anul 1508, în care apare prima lucrare tipărită de acest Macarie, Liturghierul din 1508. Trebuie să menționez că au apărut și până atunci câteva cărți slave, dar în tipografii cu o existență efemeră, anume la Cracovia, în Polonia de astăzi, și la Cetinie, în Muntenegrul de astăzi, de unde venea și Macarie. Deci, practic, tipografia de la Mănăstirea Dealu sau Târgoviște, după cum apreciază unii cercetători, este a treia tipografie cu caracter slave din Răsăritul Ortodox și din toată lumea medievală europeană. El tipărește deci un Liturghier în 1508, în limba slavonă, zisă de redacție medio-bulgară, adică e vorba de limba slavă folosită de frații Chiril și Metodie și de ucenicii lor, dar care, în decursul secolelor, a suferit și unele influențe din partea limbii bulgare vorbite. Acest Liturghier s-a păstrat în mai multe exemplare (era cunoscut în secolul al XIX-lea de Alexandru Odobescu), dar din păcate au dispărut treptat-treptat și nu se mai cunosc astăzi decât cinci exemplare în țară. Dar unul din cele cinci exemplare se păstrează în biblioteca Facultății de Teologie din Sibiu, provenind de la parohia Alun din județul Hunedoara.

O a doua carte este Octoihul, din 1510 – un Octoih mixt, în sensul că el cuprindea toate slujbele Octoihului pentru zilele săptămânii, pe „glasul I”, iar pentru restul zilelor, pe glasurile II-VIII, numai pentru zilele de sâmbătă și duminică.

Și, în sfârșit, un Tetraevanghel, deci un Evangheliar, cu prezentarea evangheliilor în ordinea lor canonică și cu indicarea pe spațiul alb a pericopelor care urmau să fie citite la fiecare duminică sau sărbătoare. Acest Tetraevanghel al lui Macarie a fost folosit apoi și mai târziu, reeditat în centre tipografice din Serbia de astăzi și apoi și de diaconul Coresi la Brașov.

Trebuie să mai fac aici precizarea – căci e bine să fie știută – că toate aceste trei tipărituri macariene – Liturghierul, Octoihul și Tetraevanghelul – au fost lucrate în condiții grafice de excepție. Cheltuielile de tipar au fost suportate, firește, de domnitorul Radu cel Mare.

Pentru câteva decenii activitatea tipografică în Țara Românească a încetat, poate și datorită faptului că Neagoe Basarab, care a urmat la domnie, și-a îndreptat cu precădere atenția spre ctitorirea de biserici și mănăstiri; sau poate și datorită faptului că Macarie nu a reușit să formeze un număr suficient de ucenici care să-i continue munca, pentru că în același an, 1512, Macarie era ales în scaunul mitropolitan al Țării Românești.

Urmează apoi un alt tipograf, venit tot din părțile Serbiei sau din Muntenegru: logofătul Dimitrie Liubavici, cum semna el, însoțit de un călugăr cu numele Moise. Acest Dimitrie Liubavici tipărește un Molitvelnic, „în cetatea de scaun Târgoviște”, iar apoi un Praxiu, termen grecesc pentru Faptele Apostolilor. Acest Praxiu a fost tipărit de Dimitrie Liubavici, Moise și doi ucenici români, Oprea și Petru – deci, acum apar și primii doi ucenici români. De notat că acest Praxiu s-a tipărit în două tiraje diferite. Pe foile de titlu ale unora era trecut numele domnitorului Mircea Ciobanu din Țara Românească, iar pe alte exemplare, numele domnitorului Iliaș Rareș, fiul lui Petru Rareș din Moldova. Înseamnă că s-a tipărit și pentru credincioșii din Țara Românească, dar și pentru cei din Moldova.

Mult mai târziu apare o nouă tipografie în Țara Românească, de data aceasta la Mănăstirea Plumbuita de lângă București, în care s-a tipărit de către ieromonahul Lavrentie împreună cu ucenicul său Ioan un Tetraevanghel, care a fost descoperit din păcate abia în ultimele decenii.

Ați reținut că primele tipografii la noi s-au înființat în Țara Românească. Dar, în același timp, deci contemporan cu Dimitrie Liubavici, un meșter tipograf cu numele Filip Moldoveanul, deci venit din Moldova, activează la Sibiu. Aici se înființase o tipografie săsească încă din 1528 de un meșter venit din țările germanice, care a fost condusă apoi de un Lucas Trapoldner, un sas din Transilvania. În tipografia acestui Lucas Trapoldner, în care s-au imprimat de regulă lucrări în limba latină, a activat și Filip Moldoveanul, care conducea o secțiune slavă. Cărțile tipărite erau și pentru Țara Românească, dar și pentru Transilvania. De pildă, Tetraevanghelul slavon din 1546, care cuprinde foarte multe xilogravuri și frontispicii cu inițiale înflorate, apoi un Tetraevanghel românesc din 1551-1553, din care se păstrează doar câteva exemplare în biblioteci din Rusia. Pe lângă acestea, a tipărit și un Catehism românesc de vreo 32 de pagini. Din păcate din acesta nu se păstrează niciun exemplar, doar este pomenit de Timotei Cipariu, care l-a văzut și l-a avut în mână; cuprindea principalele rugăciuni și îndemnuri pentru credincioși.

Un moment deosebit în istoria tiparului îl reprezintă diaconul Coresi, originar din Târgoviște, format în atelierul lui Dimitrie Liubavici. Acest Coresi, împreună cu Oprea logofătul, sunt amintiți și în cărțile lui Dimitrie Liubavici. El tipărește mai întâi un Triod-Penticostar slavon împreună cu mai mulți ucenici, la Târgoviște. După aceasta s-a mutat la Brașov, unde a desfășurat o intensă activitate tipografică timp de peste un sfert de secol și a format foarte mulți ucenici români. Între cărțile românești tipărite de el reținem Tetraevanghelul din 1560-1561, un Praxiu din 1562, o Pravilă a Sfinților Apostoli din 1561 și o carte intitulată Întrebarea creștinească, toate în limba română. Apoi tipărește foarte multe cărți în limba slavonă, dar acestea erau cerute de către domnitorii și mitropoliții din Țara Românească, acolo unde tradiția slavonă era mai puternică decât în Ardeal. Așa a fost un Sbornic sau un Antologhion, un Octoih, o Psaltire, un Tetraevanghel și din nou o Psaltire. Dar, spre sfârșitul activității sale, a tipărit alte lucrări românești, între care și un Liturghier în 1570, primul liturghier într-o limbă națională, probabil preluat după un vechi manuscris care va fi circulat până atunci și care se păstrează într-un singur exemplar în biblioteca Facultății de Teologie din Sibiu. În același an apare o Psaltire, iar după 10 ani, 1580-1581, o Evanghelie cu învățătură sau Cazania, care era prelucrată după o Cazanie slavonă tipărită în 1569. Rolul lui Coresi în cultura românească a fost subliniat de toți cercetătorii vechiului scris românesc, care au subliniat aportul lui deosebit la promovarea culturii românești, a limbii românești, a introducerii limbii române în cultul bisericesc. Acestea au fost tipografiile din secolul al XVI-lea.

A urmat apoi secolul al XVII-lea, în care au existat tipografii în toate cele trei țări românești. De data aceasta s-a simțit și mai prezent ajutorul domnitorilor țării. Este vorba de Matei Basarab, mai târziu Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și Vasile Lupu în Moldova. Acum au apărut mai multe tipografii în Țara Românească. De pildă, a existat o tipografie la Câmpulung, unde s-a tipărit un Molitvelnic în limba slavonă, de către Meletie Macedoneanul, un cărturar aromân venit din Sud. Apoi o Învățătură pentru Tainele Bisericii în limba română, o scurtă broșură, și un Antologhion, în 1643, cu textul în limba slavonă și cu o prefață semnată de Udriște Năsturel. Tipografi erau un Ștefan din Ohrida, deci un sârb, și un rus, Ivan Kunotovici. Deci, iată vin și străini care sunt angajați în tipografiile românești.

La 1650 activitatea tipografiei din Câmpulung a încetat și apare o nouă tipografie la Mănăstirea Govora din Oltenia, îndrumată de Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii, și sprijinită de episcopul Teofil. S-a tipărit și acolo o Psaltire cu Ceaslov, un Ceaslov în 1640 cu textul în limba română. Era prima carte de slujbă tipărită în românește în Țara Românească. În 1640-1641 a apărut Pravila cea mică sau de la Govora, o carte de legiuiri bisericești și laice. Apoi Evanghelia cu învățătură sau Cazania din 1642-1643, care s-a tipărit parțial la Govora, după care s-a reluat tipărirea ei la Târgoviște, unde se creează o nouă tipografie. Acolo apare o ediție definitivă a Cazaniei în 1644. Era prelucrată după o Cazanie slavonă apărută în 1619, de care se va folosi mai târziu și cunoscutul mitropolit Varlaam al Moldovei. Tot la Târgoviște apare Răspunsul împotriva catehismului calvinesc al mitropolitului Varlaam de la Iași, dar apare și Liturghierul sau Slujebnicul în limba slavonă, lucrarea Urmarea lui Hristos a teologului medieval Thomas a Kempis, în traducerea slavonă lui Udriște Năsturel și un Triod-Penticostar, tipărit cu cheltuiala doamnei Elina, soția lui Matei Basarab, o comandă specială venită din partea călugărilor sârbi de la Mănăstirea Hilandar – Sfântul Munte Athos. Deci, cu aceasta începe în mod conștient ajutorul românesc pentru bisericile slave din Balcani. Și un alt lucru care trebuie menționat despre tipografia aceasta de la Târgoviște este acela că acum apar primele cărți bilingve, adică textul propriu-zis al slujbelor în limba slavonă, iar îndrumările tipiconale în limba română. Deci era un prim pas pentru introducerea limbii române în Biserică. Așa a apărut o Pogribaniela îngropăciunea preoților și a diaconilor (deci o slujbă a înmormântării), cartea Mystirio sau Sacrament, care explica doar câteva taine, și Târnosania, deci slujba sfințirii bisericilor.

La 1652 apare Pravila cea Mare sau Îndreptarea Legii, în limba română, cu peste 800 de pagini; era a doua după Pravila de la Govora din 1641.

În sfârșit, în aceeași perioadă, Vasile Lupu întemeiază o tipografie la Iași cu sprijinul mitropolitului de neam român Petru Movilă al Kievului. Cum se explică faptul că în Moldova a apărut atât de târziu o tipografie? Istoricii literaturii române vechi au dat două explicații: mai întâi pentru că au fost prea multe schimbări de domnie, încât niciunul dintre domnitori nu avea timpul fizic pentru crearea unei tipografii, iar a doua explicație a fost aceea că în Moldova circulau foarte multe manuscrise. Sunt cunoscute școlile de caligrafiere de la mănăstirile Neamț, apoi Putna, Bistrița și din alte părți, până la Mănăstirea Dragomirna, ctitoria lui Anastasie Crimca. Aici, la Iași, apar mai mult cărți de învățătură (nu au apărut cărți de cult). Este vorba de Cazania lui Varlaam sau Cartea românească de învățătură la Duminicile de preste an și la praznicele împărătești și la svinți mari, carte lucrată de mitropolitul Varlaam al Moldovei cu 506 foi, deci peste 1000 de pagini. Cartea era prelucrată după o Cazanie tipărită în 1619, a teologului ucrainean Kiril Stavrovețki, și după teologul grec Damaschin Studitul.În orice caz, cercetătorii au demonstrat că mitropolitul moldovean i-a prelucrat într-un mod original, într-un mod și stil propriu. Anume, a lăsat la o parte texte care nu se potriveau cu mentalitatea, cu spiritualitatea românilor și, în același timp, a introdus și o serie de elemente specifice Moldovei. Această Cazanie probabil s-a tipărit în 1000 de exemplare, un tiraj maxim pentru vremea respectivă, dar până la ora actuală s-au descoperit numai în Transilvania un număr de 400 de exemplare. Deci aproape jumătate din tiraj s-a răspândit aici, printre ardeleni, ajungând până în Maramureș și Bihor.

Este de reținut iarăși un fapt deosebit, acela că în 1699 Cazania lui Varlaam s-a reeditat la Bălgrad (Alba Iulia de astăzi), cu titlul de Chiriacodromion. Retipărirea acestui Chiriacodromion s-a făcut cu sprijinul și cu cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu, iar meșter tipograf era un anume Mihail Iștvanovici, sau Mihail Ștefan originar din Transilvania, dar care a lucrat în tipografiile conduse de ieromonahul Antim Ivireanul. Deci iată o dovadă a colaborării dintre cărturarii din cele trei țări românești.

Tot acum apare cartea Șapte taine ale Bisericii și Pravila lui Vasile Lupu. Mitropolitul Varlaam a tipărit și o broșură intitulată Răspuns împotriva catehismului calvinesc, dar la Târgoviște. În 1640 sau 1642, nu se știe exact când a apărut un catehism cu conținut calvin aici, în Ardeal, cerut de cârmuitorii calvini de atunci, în vederea atragerii românilor la confesiunea calvină. Mitropolitul Varlaam a convocat un sinod al tuturor ierarhilor din ambele țări extracarpatice (deci Țara Românească și Moldova), a combătut catehismul, iar el, Varlaam, a întocmit o replică la acel catehism, care s-a tipărit însă la Târgoviște. Iată, iarăși, colaborarea dintre cele trei țări în pofida granițelor nefirești care le separau.

În aceeași perioadă apare o nouă tipografie, de această dată la Bălgrad (Alba Iulia), întemeiată de mitropolitul Ghenadie al II-lea, în care s-a reeditat Evanghelia cu învățătură a diaconului Coresi. Dar cea mai importantă lucrare tipărită acum aici, la Bălgrad, a fost Noul Testament din 1648, cu îndrumarea mitropolitului de atunci Simion Ștefan. Are o prefață semnată de acest mitropolit, în care punea problema unității limbii române, fiind o lucrare în care s-a străduit ca textul să fie înțeles de toți românii, iar dacă nu vor înțelege, spunea el, „vina nu-i a noastră, ci a celor care au răsfirat românii prin alte țări încât ș-au mestecat cuvintele cu alte neamuri”. Este una din cele mai importate tipărituri ale Evului Mediu românesc.

Probabil că în a doua jumătate a secolului trebuia să se înființeze o tipografie la Alba Iulia de către mitropolitul Sava Brancovici, dar, după cum s-a constatat, el nu a pus în lucrare tipografia și cercetătorii consideră că tocmai datorită propagandei calvine care se făcea, ca nu cumva să fie obligat să publice și lucrări cu conținut calvin. Apare totuși, spre sfârșitul secolului, o tipografie la Alba Iulia, care tipărește un Ceaslovăț și o carte puțin cunoscută până în anii din urmă, Rânduiala diaconstvelor, care nu era altceva decât un Liturghier. Era un al doilea Liturghier după cel tipărit de diaconul Coresi în limba română și care va fi folosit apoi și de Antim Ivireanul în cele două ediții ale Liturghierului său. Așa cum spuneam, tot în 1699 s-a tipărit Chiriacodromionul, care nu era altceva decât o reeditare a Cazaniei lui Varlaam.

În a doua jumătate a secolului trebuie să reținem activitatea desfășurată în timpul păstoririi mitropolitului Dosoftei al Moldovei care a și repus în funcție tipografia veche a lui Vasile Lupu, după care a înființat o tipografie nouă pe care a primit-o de la Moscova. Acest Dosoftei, cunoscut în toate manualele de istoria literaturii române, a publicat mai multe lucrări, unele la Uniev, în Polonia de astăzi, altele în noua tipografie pe care a reușit să o întemeieze. Între altele a tipărit Dumnezeiasca Liturghie în 1679. E interesant că, deși a fost prima liturghie publicată de un ierarh, totuși limba folosită nu s-a impus în edițiile următoare, ci s-a impus limba Liturghierului de la Alba Iulia, folosit ulterior și de Antim Ivireanul. Tot Dosoftei tipărește un Molitfelnic de înțeles, apoi o Psaltire de înțeles, deci în limba română. O altă operă deosebit de importantă a sa a fost Viața și petrecerea sfinților, în patru volume, prelucrată de el după izvoare grecești și slavone, care a cunoscut o largă răspândire, inclusiv în Transilvania.

De notat că tot în această perioadă se înființează o tipografie grecească la Mănăstirea Cetățuia de lângă Iași, prin strădaniile patriarhului Dositei al Ierusalimului, în care s-au tipărit mai multe cărți grecești, mai cu seamă pentru apărarea Ortodoxiei în Țara Sfântă, atacată de misionarii catolici ai timpului. În acea tipografie de la Cetățuia a lucrat Mitrofan, un meșter tipograf cunoscut, care va deveni apoi conducătorul tipografiei de la București și în atelierul căruia se va forma și viitorul tipograf Antim Ivireanul.

În Țara Românească s-a reînființat tipografia în 1678 în timpul păstoririi unui mitropolit cu numele Varlaam, în care s-a tipărit o carte de predici intitulată Cheia înțelesului. Urmează apoi marea operă a tipografiei de la București, Biblia din 1688, din inițiativa domnitorului de atunci, Șerban Cantacuzino, în traducerea spătarului Nicolae Milescu și care a fost revăzută de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, după care s-a dat în tipar; grija tipăririi și corectura au făcut-o frații Radu și Șerban Greceanu, doi cărturari din Țara Românească. Avea și aceasta o prefață foarte interesantă în care, de asemenea, se punea problema unității limbii românești. Și Biblia de la București (reeditată sub patriarhul Teoctist) a avut o largă circulație în toate teritoriile locuite de români.

Urmează apoi momentul Antim Ivireanul, care preia conducerea tipografiei de la București în anul 1691. Tipărește câteva lucrări în limba greacă și în limba română, apoi se mută la Snagov, mănăstirea de lângă București, unde tipărește 15 cărți, majoritatea în românește, altele în slavonește, dar și un Liturghier greco-arab, tipărit pentru credincioșii și preoții din Patriarhia Antiohiei care foloseau limba arabă în cult. Apoi revine iarăși la București, unde tipărește alte 15 cărți, majoritatea în limba greacă, deci cerute de ierarhii greci care veneau pe la noi și care primeau sprijin din partea lui Constantin Brâncoveanu, dar și un Ceaslov greco-arab. După ce a ajuns episcop la Râmnic în 1705, înființează și acolo o tipografie în care a tipărit 9 cărți, între ele numărându-se și un Liturghier și Evhologhion, legate împreună, Liturghierul fiind preluat după ediția de la Alba Iulia.

După ce ajunge mitropolit al Țării, în 1708, înființează o tipografie la Târgoviște în care a tipărit 18 cărți, dintre care 11 în românește, deci numărul tipăriturilor românești a sporit, iar apoi o nouă tipografie înființează la mănăstirea ctitorită de el, Antim din București.

Deci putem vorbi de sfârșitul secolului al XVII-lea ca despre o biruință definitivă a limbii române în slujbele bisericești. Tot acum trebuie menționată și tipografia de la Buzău, înființată de episcopul Mitrofan, care fusese la Huși, și în care s-au tipărit în jur de 15 cărți, între care și o primă ediție românească a Mărturisirii ortodoxe a mitropolitului Petru Movilă al Kievului.

Trebuie, de asemenea, reamintit faptul că domnitorul Constantin Brâncoveanu, în înțelegere cu mitropolitul de atunci, Antim Ivireanul, a trimis la Tbilisi, în Georgia, pe meșterul tipograf Mihail Ștefan, cel pe care l-am mai amintit, și care a tipărit acolo vreo opt cărți, primele pentru credincioșii de limbă georgiană, deci compatrioții mitropolitului Antim Ivireanul.

În secolul al XVIII-lea, deși eram în perioada numită „fanariotă”, este interesant că numărul cărților grecești a fost destul de redus. Erau cărți cerute de numeroșii patriarhi de limbă greacă din Constantinopol, Alexandria și Ierusalim, care veneau și cereau sprijin domnilor români pentru bisericile din Patriarhiile lor. Numărul cărților românești a fost în continuă creștere. S-au tipărit doar câteva cărți slavone, mai mult în Moldova.

Tipografia de la București a lucrat neîntrerupt. Între altele s-a reeditat acum Chiriacodromionul de la Bălgrad, s-au tipărit foarte multe cărți de slujbă sub toți mitropoliții care au păstorit acum, începând cu mitropolitul Daniil, cu Neofit Criteanul, Grigorie al II-lea și alții.

Și-a continuat activitatea și tipografia de la Râmnic, mai cu seamă sub episcopul Clement, care a fost un alt mare sprijinitor al tiparului și care reeditează Chiriacodromionul de la Alba Iulia. În mod deosebit s-au remarcat episcopii Chesarie și Filaret, în a doua jumătate a secolului. Sub acești doi episcopi s-au tipărit, în 1776-1780, pentru prima dată în românește Mineiele, deci o ediție completă a acestora în limba română. Fiecare Minei are câte o prefață semnată de ei (6 de către Chesarie, 6 de către Filaret), în care dezbăteau și probleme teologice, dar mai mult probleme legate de istoria și limba românilor. Mai ales Chesarie sublinia faptul că noi suntem urmașii romanilor, că am locuit neîntrerupt pe teritoriul vechii Dacii și că limba noastră este de origine latină. Acele Mineie au fost apoi reeditate la Buda, în 1804-1805, cu sprijinul episcopului Iosif de la Argeș și cu îndrumarea directă a unui medic oftalmolog din Sibiu, Ioan Piuariu Molnar. S-a tipărit în mai multe rânduri Cazania și alte cărți de învățătură.

Pentru o scurtă perioadă a mai funcționat și tipografia de la Buzău, până în 1767, după care și-a încetat activitatea.

Tipografia de la Iași a publicat în prima jumătate a secolului mai puține cărți, deși la un moment dat în Moldova existau trei tipografii: cea de la Iași, de la Mitropolie, cea de la Rădăuți, de la Episcopie, și o tipografie particulară. În a doua jumătate a secolului numărul cărților a crescut, mai ales în timpul mitropoliților Gavriil Calimachi și apoi Iacob Stamati.

Trebuie să notăm aici tipografia de la Blaj, care s-a înființat în 1747 în timp ce eparhia era condusă de vicarul Petru Pavel Aron, iar episcopul titular, Inochentie Micu, era exilat la Roma. De reținut faptul că primii meșteri tipografi, pentru câteva decenii, erau originari de la Râmnic și din București, deci Biserica Unită nu-și formase un grup de meșteri tipografi și de aceea au făcut apel la cei veniți din Țara Românească. Toate cărțile tipărite la Blaj în a doua jumătate a secolului nu erau altceva decât reeditări ale cărților tipărite la Râmnic sau la București, deci cu conținut pur ortodox.

Biserica Ortodoxă din Transilvania a rămas fără o tipografie după apostazia mitropolitului Atanasie Anghel și din această pricină românii ortodocși de aici din Ardeal, cei care au refuzat unirea cu Biserica Romei, își procurau cărțile din Sudul Carpaților, deci făceau un import de carte. Pentru a împiedica acest lucru, împărăteasa Maria Tereza a dat mai multe dispoziții prin care interzicea introducerea în Transilvania a cărților tipărite la sud sau est de Carpați. Dar, pentru a satisface și nevoile ortodocșilor, care constituiau majoritatea românilor, a acceptat ca un tipograf al Curții Imperiale din Viena, Iosif Laurențiu Kurzbek, să tipărească anumite cărți de slujbă și pentru românii, sârbii și grecii ortodocși din Imperiul Habsburgic. Așa se explică faptul că au apărut mai multe cărți de slujbă și de învățătură în limba română în tipografia de la Viena și apoi în cea de la Buda (Budapesta de azi).

În secolul al XIX-lea, la București, se continuă activitatea mai ales sub mitropolitul Grigorie Dascălul, cel care a fost trecut nu de mult în rândul sfinților și care a fost un mare traducător din literatura teologică patristică și postpatristică, apoi sub mitropolitul Nifon, în a doua jumătate a secolului, în tipografia care îi va purta multă vreme numele. La Râmnic reținem o activitate tipografică slabă.

La Buzău, de asemenea, a fost o activitate tipografică intensă datorată episcopului Chesarie, și mai târziu datorită episcopului Filotei, care era transilvănean și care a tipărit Biblia de la Buzău din 1854-1856.

La Iași a fost o activitate foarte intensă datorită mitropolitului Veniamin Costachi. El a tipărit foarte multe cărți de slujbă, dar mai ales propriile sale traduceri din literatura patristică greacă sau din cea postpatristică.

În aceeași perioadă se înființează o tipografie la Mănăstirea Neamț prin strădaniile mitropolitului Veniamin Costachi, în care s-au tipărit foarte multe cărți de slujbă și de învățătură, dintre care aș aminti doar Viețile sfinților, în 12 volume, tradusă de un ierodiacon Ștefan, după ediții slave, iar apoi cărțile tipărite de monahii cărturari Gherontie și Grigorie (viitorul mitropolit Grigorie Dascălul). Sunt cunoscute nume de meșteri tipografi aici, la Neamț, toți lucrând sub îndrumarea stareților în vremea respectivă, între care aș aminti doar pe starețul Neonil, cel care a sprijinit mai intens activitatea tipografică și, în același timp, cel care a trimis foarte multe cărți episcopului de atunci, Andrei Șaguna, pentru că în 1848-1849 revoluționarii maghiari ai lui Kossuth au distrus foarte multe cărți de slujbă aflate în bisericile românești.

În a doua jumătate a secolului se înființează Tipografia Cărților Bisericești din București, în 1882, la propunerea făcută Sfântului Sinod de episcopul Melchisedec Ștefănescu al Romanului, unul din marii învățați ai perioadei respective. A fost pusă sub conducerea unor directori, de regulă profesori la Facultatea de Teologie din București.

Tot în această perioadă trebuie să menționăm și o tipografie la Chișinău, înființată după anexarea Basarabiei la Imperiul Țarist. A fost cerută de primul mitropolit al Basarabiei, care a fost român, Gavriil Bănulescu Bodoni. S-a primit aprobarea Sfântului Sinod din Petersburg, dar s-au pus și anumite condiții, anume ca toate cărțile de slujbă să fie reeditate în română după ediții slave care apăreau la Moscova. Acolo au apărut foarte multe cărți românești, dar, treptat, numărul lor s-a diminuat, încât în a doua jumătate a secolului episcopul de atunci, Pavel Lebedev, un mare adversar al românilor, a dispus închiderea ei. Trebuie să reținem însă că datorită acelui Gavriil Bănulescu Bodoni a apărut și o ediție nouă a Sfintei Scripturi, în 1819, dar la Petersburg, sub conducerea Societății Biblice Rusești.

La Blaj s-a continuat tipărirea de cărți bisericești, dar în a doua jumătate a secolului limba acelor cărți s-a schimbat foarte mult sub influența curentului latinist, de atunci îndrumat mai cu seamă de Timotei Cipariu; foarte multe cuvinte slave din lexicul nostru bisericesc au fost înlocuite cu altele de origine latină, încât s-a ajuns la o limbă prea puțin înțeleasă și acceptată de credincioși.

Tot în a doua jumătate a secolului, Tipografia Diecezană, iar apoi Arhidiecezană de la Sibiu, a lucrat sub îndrumarea episcopului Andrei Șaguna, cel care a și ctitorit-o în 1850. S-au tipărit absolut toate cărțile de cult, după ediții vechi de București și Râmnic, inclusiv cele 12 Mineie, s-a tipărit Biblia lui Andrei Șaguna, revăzută de el, manuale pentru învățământul primar și pentru Institutul Teologic-Pedagogic.

Tot atunci se înființează tipografiile diecezane de la Arad și Caransebeș, îndrumate de episcopii Ioan Mețianu și, respectiv, Ioan Popasu.

După Unirea din 1918 se punea problema uniformizării cultului, pentru că intraseră în componența Bisericii din Vechea Românie eparhii din Ardeal, Banat, Bucovina, Basarabia și de aceea absolut toate cărțile de slujbă vor fi tipărite de acum înainte la Tipografia Cărților Bisericești, sub îndrumarea unor membri ai Sfântului Sinod și directori ai tipografiei. Dintre cărțile de seamă apărute în perioada interbelică amintesc doar Biblia sinodală în traducerea preoților profesori Gala Galaction și Vasile Radu. În aceeași perioadă, la Sibiu, sub conducerea mitropolitului Nicolae Bălan, unul dintre marii cărturari ai timpului și marii ierarhi ai istoriei noastre, s-au tipărit peste 200 de cărți, mai cu seamă scrise de profesorii Academiei Teologice de la Sibiu.

Tot acum își continuă activitatea tipografiile de la Arad, Caransebeș, Chișinău, dar și cea de la Neamț, îndrumată de Nicodim Munteanu, în vremea la care era retras la Mănăstirea Neamț, ajungând ulterior patriarh al României. În această nouă slujire el a îndrumat și activitatea Tipografiei Cărților Bisericești, reeditând o nouă ediție a Bibliei în 1944.

În perioada comunistă, numărul lucrărilor teologice a fost destul de redus, tot ce se lucra nu se putea tipări decât cu avizul Departamentului Cultelor, totul era verificat ca nu cumva să se strecoare idei potrivnice regimului comunist de atunci, încât foarte puțini profesori au mai reușit să își tipărească lucrările; în ultimele decenii de regim comunist s-au mai putut tipări cărți la București (aș aminti doar cărțile Părintelui Dumitru Stăniloae, ale Părintelui Profesor Ioan Coman ș.a.), câteva la Sibiu.

După 1990 începe ultima perioadă în istoria tiparului bisericesc la noi, când activitatea tipografică a fost îndrumată de patriarhul Teoctist, trecut la Domnul, și, în zilele noastre, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Se tipăresc foarte multe cărți, atât în tipografia Institutului Biblic de la București (cu ediții noi ale tuturor cărților de cult, ale Sfintei Scripturi, ale Noului Testament, manuale pentru învățământul seminarial și universitar, lucrări teologice, traduceri din Sfinții Părinți sau din teologi contemporani). Este o activitate foarte intensă, care cu greu se poate urmări.

La Sibiu, sub îndrumarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Laurențiu, se continuă activitatea tipografiei înființate de mitropolitul Andrei Șaguna. De asemenea, în celelalte centre, mai ales cele mitropolitane, Iași, Cluj,  Craiova, Timișoara. Toate se străduiesc să „țină pasul cu vremea”, să fie la înălțimea cerințelor de astăzi, să tipărească reviste, ziare și cărți pentru credincioșii lor.

 

[1] Cuvântare rostită la deschiderea Simpozionului cu tema „Tiparul în Biserica Ortodoxă Română – între misiune și necesitate”, Mănăstirea „Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus, 11-13 mai 2016..