Teologie Fundamentală

Descriere

Apariția la Editura Andreiană a lucrării Teologia fundamentală a reputatului teolog sibian Pr. Prof. Dr. Corneliu Sârbu este o premieră, fiind prima lucrare de acest gen apărută la Sibiu. Ea se înscrie, în chip firesc, în seria lucrărilor de valoare apărute în perioada interbelică la renumita Editură Arhidiecezană în seriile teologică și didactică.
Născut la 27 august 1913 în Apoldu de Sus şi mutat la Domnul la 26 mai 1979 în Sibiu), autorul ei, Pr. Prof. Dr. Corneliu Sârbu, este bine-cunoscut în teologia românească drept primul profesor titular al catedrei de teologie fundamentală la „Academia Teologică Andreiană” din 1952 până în 1977, când s-a pensionat, din motive de boală. După studii la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie (1924-1932), a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1932-1936), având drept dascăli pe reputații profesori ai acestei înalte şcoli. Aici și-a luat și licența în 1936, și doctoratul în teologie în 1940 cu teza „Harul divin și libertatea voinței umane”. După un stagiu între 1936-1940 ca profesor suplinitor de religie la Liceul de băieţi din Petroşani, în 1940 este numit profesor suplinitor la „Academia Andreiană”, iar în 1943 conferențiar la catedra de Îndrumări misionare și Sectologie, în 1952 devenind profesor titular la catedra de teologie fundamentală și istoria religiilor, până la pensionare în 1977. A lucrat la acest curs până la pensionare, dar el a rămas în manuscris. Nici în 1958, când Patriarhul Iustinian a decis publicarea de manuale de teologie la disciplinele teologice principale, nu a putut să-și publice cursul, prioritățile fiind altele. Cursul apare, acum, prin grija fiului său, Corneliu Sârbu jr, doctor în fizică, și cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului.
Lucrarea care vede acum lumina tiparului tratează trei teme mari: Revelația divină, Religia în general și Religia creștină, deşi cursul complet de Teologie fundamentală cuprinde cinci secţiuni principale: Dumnezeu şi dovedirea existenței personale a lui Dumnezeu și lucrării Lui în afară; nemurirea și spiritualitatea sufletului; revelația divină; ființa și originea religiei; și religia creștină. Probabil că se vor găsi în manuscris și primele două teme, precum și partea introductivă a cursului despre obiectul, scopul și metoda teologiei fundamentale și relațiile ei cu celelalte discipline teologice sistematice – toate chestiuni de maximă importanţă pentru înțelegerea importanței, necesității și raportului teologiei fundamentale în cadrul disciplinelor teologice.
Conturarea actualelor discipline ale teologiei academice a avut loc cu apariția universităților în Apus și Răsărit, și cu diviziunea intelectuală a muncii, fiecare disciplină având un obiect, o metodă și un scop bine definite ținând seamă de cerințele fundamentale ale științei. Specificul și spiritul teologiei ortodoxe este dat de faptul că aici teologia este atât știință, cercetare multidisciplinară, cât și cunoaștere în Duh a lui Dumnezeu, discurs și vorbire despre Dumnezeu, dar și vorbire în Duh cu Dumnezeu, în Liturghie şi în rugăciune.
Conturarea disciplinei şi elaborarea cursurilor de teologie fundamentală și apologetică coincide şi la noi cu apariția universităților, la Iași (1860-1864), Cernăuți (1875), București (1881) dependentă de Universitatea din Iași, dar și a academiilor teologice din Ardeal. Principalii protagonişti ai disciplinei sunt: Vasile Găină (1868-1906) la Cernăuți, Ioan-Irineu Mihălcescu (1874-1948) la București, Ioan Savin (1885-1973) la Chișinău și București, Petre Rezuș (1913-1995) la Caransebeș, și ulterior București.
Având un obiect, o metodă și un scop bine definite, teologia fundamentală se ocupă cu fundamentarea rațională a celor patru adevăruri de bază revelate, pe care fiecare disciplină teologică își clădește sistemul teologic. Centrul în care se concentrează aceste adevăruri este Revelația dumnezeiască. Prin aceasta, teologia fundamentală este în legătură cu teologia dogmatică, de la care împrumută tema centrală – Revelația divină –, fundamentând și apărând principalele adevăruri de credință pe care le expune în mod propriu și cu o metodă specifică, distinctă de teologia dogmatică. Teologia fundamentală este teologie pentru că se bazează și pornește de la adevărurile de credință mari revelate, pe care le expune în amănunt sistematic teologia dogmatică, și este fundamentală pentru că se ocupă numai de marile adevăruri de credință pe care le fundamentează și apără rațional. Ea prezintă sistematic temeiurile raționale ale acestor adevăruri, pregătind astfel terenul pentru acceptarea tuturor adevărurilor de credință revelate expuse de celelalte discipline teologice. Teologia fundamentală este în legătură strânsă și cu istoria religiilor, ocupându-se cu ființa și originea religiei, în general, și cu religia creștină, în special. Prin obiectul ei fundamentarea și apărarea principalelor adevăruri de credință revelate, ea este teologie, și nu disciplină filozofică, pentru că prin lucrarea sa de fundamentare rațională a principalelor adevăruri de credință, ea nu urmărește să le transpună în axiome filozofice, logic necesare, ci să le evidenţieze credibilitatea, faptul că nu sunt iraționale, nici antiraționale, ci supra-raționale, răspunzând și corespunzând năzuințelor adânci ale spiritului uman, şi în acest scop sunt folosite toate achiziţiile spiritului uman cuprinse în diferitele discipline auxiliare, științifice și filozofice.
Importanța teologiei fundamentale nu trebuie supralicitată, creând iluzia că fără ea ar fi periclitată existența creștinismului. Creștinismul e credinţă, nu ştiinţă, nu e teorie, ci Viață dumnezeiască, care se justifică pe ea însăşi. Totuși, folosul ei este de necontestat încă din primele veacuri când creștinismul a trebuit să se apere în persecuțiile și atacurile păgânilor și iudeilor. Așa au luat naștere „apologiile”, expuneri ample ale credinței în care se răspundeau cu argumente raționale atacurilor păgânismului și filozofiei gnostice. De aici a apărut în secolul nostru o disciplină nouă „Apologetica creștină”, care însă se ocupă cu o serie mai largă de probleme decât teologia fundamentală, de regulă interconfesionale.
Intrând în analiza conținutului primului capitol, Revelația divină (p. 11-139), încă de la început autorul subliniază importanța primordială a Revelației divine în cadrul religiei creștine. De adevărul ei depind toate celelalte adevăruri de bază ale religiei creștine și toată religia. De aceea, obiectul central al teologiei fundamentale este Revelația supranaturală, ea trebuie să dovedească că religia revelată de Dumnezeu este creștinismul. De aceea, Revelația divină supranaturală constituie obiectul întregii teologii, care are ca premisă și izvor de cunoaștere descoperirea desăvârșită a lui Dumnezeu, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Revelația divină nu trebuie înțeleasă ca o mijlocire de cunoștințe, ci ca un contract personal al credinciosului cu Dumnezeu, ca Persoană, care se deschide credinciosului (p. 14). În continuare, autorul analizează structura Revelației divine, posibilitatea, necesitatea și cognoscibilitatea ei, etapele Revelației, raportul Revelație precreștine cu Revelația creștină, și în final analizează concepția idealistă despre Revelație (p. 16-139).
În capitolul al II-lea, Religia în general (p. 140-215), autorul tratează despre ființa, originea, universalitatea și necesitatea religiei. În ceea ce privește ființa religiei sunt prezentate cele cinci elemente esențiale constitutive și permanente ale religiei: 1) credința într-un Dumnezeu spiritual personal, transcendent lumii, creatorul și proniatorul ei, care se revelează omului; 2) relația personală a omului cu Dumnezeu, care este constitutivă religiei; 3) Revelația divină; 4) sentimentul religios de dependență a omului față de Dumnezeu, precum și 5) cultul și morala. Fenomenul religios este un fenomen integral, care pune sufletul omenesc, în totalitatea sa, intelect, sentiment și voință, în raport cu Dumnezeu (p. 174-189). În continuare sunt combătute teoriile unilaterale, evoluționiste și raționaliste privind ființa religiei (p. 189-230).
După ce analizează mai întâi critic toate ipotezele clasice, raționaliste și evoluționiste, subcapitolul, Originea religiei (p. 204-230) arată că adevărata origine a religiei se reduce la Dumnezeu, și anume la Revelația divină primordială (p. 230) făcută omului de la început, prin creație. Caracterul înnăscut al religiei se exprimă prin optimismul teologic și ontologic religios (p. 167). Aceasta nu înseamnă că ideea de Dumnezeu și raportul său ar fi născute; înnăscute sunt numai aptitudinile, capacitățile potențiale ale religiei și înclinarea spre credință ca parte a chipului umbrit al lui Dumnezeu rămas în om (p. 228).
Ultimul capitolul analizează Religia creștină (p. 251-387) în raport cu marile religii necreștine, dat fiind că prin degradarea Revelației primordiale ca urmare a căderii în păcat au apărut o mulțime de forme de religii, de întemeietori și reformatori de religii. Unele negau istoricitatea și divinitatea lui Iisus Hristos, întemeietorul creștinismului care este indisolubil legat de existența istorică și persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, centrul și împlinirea Revelației dumnezeiești supranaturale. De aceea, multe dintre atacurile religiilor necreștine erau îndreptate împotriva persoanei lui Iisus Hristos, negându-i chiar existența istorică. De aici, necesitatea abordării într-un capitol special a religiei creștine în teologia fundamentală, care se ocupă de pe pozițiile ei cu istoricitatea, personalitatea, mesianitatea și divinitatea lui Iisus Hristos în raport cu ceilalți întemeietori și reformatori de religii. În veacul al XVIII-lea apar primii contestatari ai istoricității Mântuitorului Iisus Hristos, iar mai apoi, în epoca noastră, școala mitologică. Autorul aduce prețioase mărturii din epoca veche, care atestă istoricitatea lui Iisus Hristos, precum și din Sfintele Evanghelii și celelalte cărți canonice ale Noului Testament (p. 252-284), după care vorbește pe larg despre personalitatea, divinitatea și mesianitatea Mântuitorului Iisus Hristos, respingând toate obiecțiile aduse împotriva acestora. În final prezintă pe Domnul nostru Iisus Hristos în comparație cu reformatorii religioși: Confucius, Lao-Tze, Zarathustra, Budha și Mahomed (p. 338-379) argumentându-se convingător că „ Iisus Hristos covârșește pe ceilalți în măsura în care divinul se deosebește de uman și îl depășește. Iisus Hristos reprezintă culmea Revelației divine și maxima apropiere dintre Dumnezeu și credincioși” (p. 382-383).
***
Rezultat al unei munci de o viață la catedră, Teologia Fundamentală a Pr. Prof. Dr. Corneliu Sârbu este o lucrare de mare densitate, aducând importante contribuții în domeniu. Toate temele abordate sunt tratate sistematic și au un spirit critic, până în cele mai mici detalii. Fiecare capitol și chiar paragrafe sunt însoțite de o bogată bibliografie la zi. Lucrarea aduce un plus față de tot ce s-a scris în acest domeniu și este o premieră. Este prima lucrare de acest gen apărută la Sibiu, net superioară Teologiei Fundamentale a Pr. Prof. Petre Rezuș apărută la Caransebeș în 1942. Această apariţie editorială este o necesară şi o bine-venită restituire a unei contribuţii substanţiale a teologiei sibiene şi va fi de un real folos tuturor preoţilor şi credincioşilor interesați de adâncirea temeiurilor credinţei creştine şi a vieţii Bisericii lui Hristos.

12 martie 2017 Pr. Prof. Dr. Ioan Ică sr